Pe când zorii secolului trecut se revărsau asupra acestui ținut, un tânăr boier de viță veche din neamul Filipeștilor, călătorea pe aceste meleaguri, după o preumblare de câțiva ani buni pe la Paris, Viena și Sankt Petersburg.
Boierul venea să-și revadă moșia de la Zăicești, pământuri întinse, rămase moștenire de la bunicii din partea mamei, pe care nu-i mai văzuse de când se făcu flăcău și plecă spre școli mai înalte. Tânărul boier Filipescu păstrase în suflet amintirea copilăriei petrecute la Zăicești și venea aici cu gând să-și construiască o reședință de loisir, un loc unde să petreacă puținul său timp liber cu rubedeniile și prietenii apropiați.
Trăsura se opri domol în vârf de deal când deodată, boierului, i se deschisese în față frumoasa priveliște: o vale cu ogoare presărate din loc în loc de copaci umbroși și de case răzești; iar pe fundul văii se ițea un iaz întins, înconjurat de stufăriș. Se hotărî îndată ca aici să fie înălțat conacul: o casă mare, boierească, cu pridvor, de unde-și putea admira în voie moșia Zăicești, cu un cerdac larg și o curte unde puteai sta în voie la taifas cu prietenii, la umbra pomilor roditori.
Și iată-ne peste timp, petrecând la conac, veche reședință căreia i s-a redat splendoarea de odinioară, exact așa cum îi plăcea boierului Filipescu: muzică bună, oameni aleși, mâncăruri din belșug și băuturi de soi!